Poveste tristă

Simt că se petrece ceva neobişnuit. De nu te-ai mai feri atît şi m-ai lăsa să mă apropii! In sfîrşit… Crezi că m-ai păcălit, te-ai aşezat în aşa fel încît singurul punct de contact cu mine să fie pe suprafaţa piciorului tău drept; te gîndeşti că, suferind cum e în urma injecţiei, nu o să-mi spună nimic. Habar n-ai însă cît de tare îmi amplifică energia dorinţa de a afla ce se întîmplă cu tine. Te fereşti încă, dar mă laşi să te ating, totuşi. 
Prima care apare, galopînd, e frica. De la un punct, mă simte şi ea pe mine, intuieşte că a fost descoperită şi încearcă să se protejeze, făcîndu-se mică după cîte-o depunere de grăsime de pe vasele de sînge. Cînd i se pare că nu-s atentă, se întinde repede peste paravanul de grăsime, încercînd să treacă mai departe. Mă prefac că am pierdut-o din vedere, să o las să treacă, nestingherită. 

Deja se apropie de mine o altă senzaţie: pe asta o cunosc şi mai bine, e furia, se vede după norul roşu care o înconjoară. Furiei nu-i pasă dacă o văd sau nu, trece ca trenul prin faţa mea, aleargă spre o moarte rapidă, strivită de vreun zid din cale. 

Apoi vine tristeţea. Se prelinge încet, gros, acaparator. Nici nu contează ce mai e după, dacă a apărut ea deja s-a terminat.   
Mă dezlipesc de tine, cu ochii înlăcrimaţi. Ti-am spus eu, îmi spun ochii tăi uscaţi, în timp ce tristeţea mea îşi continuă drumul mînă în mînă cu tristeţea ta.